Am rugat-o pe Pepi, adica
Petruta Banita, initiatoarea atelierelor de patrimoniu pentru copii de la nucamica, sa raspunda la cateva intrebari. Speram sa prinda bine cateva informatii in plus despre idee, afilierea cu Scoala de la Piscu si despre ce vom face la primul atelier din serie -
Atelierul despre Lut.
1. Este atat de
important patrimoniul sau e la moda?
La moda
suna un pic neserios, azi ne imbracam asa, maine nu o mai facem ca nu
se mai poarta! Patrimoniul nu este doar important, este vital atunci
cand vorbim de identitate. Intr-o lume globalizanta e important sa
stii cine esti si de unde vii, cum te raportezi la celelalte culturi.
Si da, in masura in care, in ultima vreme, se demoleaza cu o frenezie
neimaintalnita cladiri de patrimoniu si se pierd vechile mestesuguri,
am putea spune ca este un curent de revitalizare si constientizare a
patrimoniului cultural.
2. De ce pentru
copii?
Cand am
fost prima oara in muzeele mari din Paris, am fost frapata de spatiul
acordat educatiei copiilor. Oamenii stateau cu copiii de mana la
niste cozi imense ca sa intre la muzeu! Eu am stat de mana cu mama
sau cu tata doar la cozile de la lapte sau carne sau cand se aduceau
banane la piata!
Daca ne
dorim ceva mai bun pentru viitorul copiilor nostri, trebuie sa
incepem din timp, sa le aratam ca sunt valori culturale importante pe
care ei sa nu le uite, mai ales acum cand totul le este livrat de la
hipermarket. S-a stricat? Nu-i nimic, luam altul. Unele lucruri nu
mai pot fi inlocuite, nu mai are cine sa le faca, mai ales ca unele
obiecte se faceau intr-un anumit ritm si cu atata greutate.
Imi place
mult sa lucrez cu copiii, ma implic cu drag in diferite proiecte de
ateliere de creatie, la gradinite particulare si de stat. Experienta
proprie cu ai mei copii, la numar trei, m-a invatat sa respect un
anumit ritm al lor de asimilare a informatiilor.
3. Atelierul de
patrimoniu de la nucamica este de fapt o serie de ateliere grupate pe
mestesuguri. Stii tu, Pepi, sa faci toate astea?
Eu sunt
de profesie pictor restaurator (am lucrat pe monumente de prima mana
din nordul Moldovei dar si la case bucurestene de secol XIX), prin
urmare patrimoniul cultural intra in vizorul preocuparilor mele.
Cu mestesugurile sunt
familiarizata din pasiune.
Prima
experienta cu lutul de exemplu, ca tot ii este dedicat primul atelier
din serie, am avut-o prin 2003. Am fost implicata atunci
intr-un experiment cultural pe un sit arheologic din sudul Olteniei,
la Vadastra. Am ridicat o casa de pamant, dupa o tehnica rudimentara
tipic neolitica, ocazie cu care m-am familiarizat cu tehnica de
construire a vaselor neolitice. Visul de a olari efectiv mi l-am
implinit mai tarziu, la Piscu. Am fost invitata de sotii Scripcariu
la Scoala de vara din 2008, la care am participat impreuna cu copiii
din sat. Am lucrat cu totii la roata, i-am invatat sa ridice vase
fara roata in tehnica neolitica, in fine, li s-a reamintit un
mestesug in floare in satul lor, sat de olari, pana acum aproximativ
20 de ani. De-atunci usa atelierului lor a ramas dechisa si pentru
mine, si pentru copii.
Pictura pe sticla si pe lemn am deprins-o inca din liceu. In
facultate am ajuns s-o aprofundez, ca restaurator trebuie sa cunosti
foarte bine tehnicile de lucru, sa stii cu ce te confrunti. Si
oricum, imi place atat de tare sa pictez si pe sticla, si pe lemn, o
fac ori de cate ori am ocazia (desi in ultima vreme mai putin, nu
prea ma lasa copiii :D)
Cat despre tesut... din pacate nu ma pot lauda ca i-am deprins
mestesugul: nu am lucrat la razboi niciodata. L-am vazut, l-am
analizat, am citit despre el, dar nu am lucrat. Intentia mea la acest
atelier nu este de a-i invata pe copii sa teasa efectiv, ci sa le
povestesc despre mestesug, sa ii pun sa simta diferite materiale
tesute si cusute, sa le vorbesc despre scoarte si port traditinal si
sa aplicam cele invatate intr-un mod creativ, artistic, folosindu-ne
de ate, materiale, culori textile, sa cream astfel un obiect"tesut"
din idei si imaginatie.
Mihai,
sotul meu, si cu mine ne-am legat in mod simbolic vietile de Piscu,
satul de olari de langa Bucuresti. Sotii Scripcariu, cei care
coordoneaza o scoala autentica in acest sat, sunt nasii nostri.
Legatura
mea cu Scoala de la Piscu a luat amploare atunci cand, dupa
infiintarea Scolii de sat, Adriana [Adriana Scripcariu] a lansat
manualul de Patrimoniu cultural pentru copii, care s-a vrut
implementat in cateva scoli. Ceea ce s-a si intamplat! Pentru mine a
fost o mare bucurie. Primul gand pe care l-am avut cand a aparut
manualul a fost legat de perspectivele pozitive de care copiii mei ar
beneficia daca s-ar preda in toate scolile. Convingerea lor in
educatia copiilor prin patrimoniu cultural m-a incurajat sa sustin
aceste ateliere de patrimoniu pentru copii la nucamica.